FC Petrolul Ploiești este un club de fotbal din Ploiești, România, care evoluează în Liga I. Clubul a fost înființat în anul 1924 și își dispută meciurile de acasă pe Stadionul Ilie Oană, cu o capacitate de 15.500 de locuri, inaugurat în 2011 și omologat la standarde U.E.F.A. la 4****, forma deosebită a stadionului ia adus porecla de OZN ARENA.
Perioada Juventus București
Actualul Petrolul s-a născut la București în anul 1924, mai precis la finalul acelui an, atunci când forțate de considerente financiare cluburile ROMCOMIT și Triumf au fuzionat semnând astfel actul de naștere al uneia dintre cele mai puternice echipe bucureștene din perioada interbelică, JUVENTUS. Tradiția latină cultivată de noul club sportiv era ilustrată și de emblema acestuia, care evoca istoria orașului Roma, cu lupoaica alăptându-i pe Romulus și Remus. Echipa a păstrat culorile fostului club româno-italian (roșu și albastru) și a rămas să joace pe arena „ROMCOMIT”, situată pe locul unde este astăzi Facultatea de Drept și Opera Română până în strada Vasile Pârvan. Evenimentul fuziunii apare menționat într-un material apărut duminică, 4 ianuarie 1925, în Gazeta Sporturilor, sub titlul: „Juventus – O fuziune senzațională”. Articolul respectiv relata următoarele : "În ultimul moment aflăm că puternicele cluburi bucureștene, de foot-ball-asociație Triumf și Romcomit au fuzionat sub denumirea de “JUVENTUS”. Am căutat imediat să avem o convorbire cu unul din dirigenții cluburilor de mai sus. În acest scop ne-am adresat d-lui S. Petrovski (foto), care cu amabalitatea-i cunoscută ne-a răspuns la principalele chestiuni asupra cărora nu eram încă pe deplin edificați. Înclinăm a crede că fuziunea a fost cauzată mai mult de doleanțele comune ale cluburilor de mai sus, ambele greu lovite de chestiunea jucătorilor străini. Adunările generale ale acestor cluburi urmează să se întrunească cât mai neîntârziat pentru a ratifica fuziunea de mai sus. În principiu numele grupării a fost ales « Juventus ». Culorile sub care vor lupta vor fi acelea roș-albastre, pe motiv că asociația Romcomit are un mare stoc de articole de sport în depozit. Președintele ar urma să fie ales d-l Ettore Brunelli, iar vice-președinte d-l S. Petrovici. Restul comitetului va fi alcătuit dintr-un egal număr de membri din fiecare grupare. În rezumat, clubul roș-negru aduce în noua fuziune un însemnat sport de jucători români, 2 echipe inferioare, cap de serie, acela la categoria I-a la două puncte de leader-ul seriei A. Pe de altă parte, Romcomit în afară de moderna-i instalație, o formidabilă echipă pentru matchurile internaționale. Astfel « Juventus » nu va putea în viitor decât să devină cel mai puternic club local, firească consecință a contopirii a două puternice echipe cu trecut glorios. Este de sperat că fuziunea nu va avea tristul epilog, al cărului analog din Timișoara (…)".
Așadar, în ianuarie 1925 la București noua echipă locală, Juventus, vorbea de meciuri internaționale, și pe bună dreptate pentru că în acel an formația reușește câteva rezultate internaționale foarte bune. Cea mai spectaculoasă victorie vine pe 29 iunie 1925, atunci când Juventusul câștigă cu 2-1 în fața formației Slavia Praga la București extaziind un public de 4000 de persoane, pentru bucureșteni înscriind Melchior și Brauchler. A urmat o nouă victorie, de data aceasta împotriva vecinilor bulgari, un 3-0 cu Slavia Sofia pe 6 septembrie. Juventus reușește să transforme două echipe regionale (de liga a II-a astăzi) într-o echipă care se va implica în sezonul 1925-1926 în lupta pentru titlu.
Juventus este admisă în campionatul Bucureștiului, categoria Onoare, în 1924 neexistând un campionat național stil divizie. În acel sezon, 1924-25, Romcomit jucase un singur meci, cu CFR București, de care a dispus cu 6-1. Triumf activase în seria B a categoriei Onoare, jucând 5 meciuri din care a câștigat 4, cel mai detașat cu Sportul Studențesc (4-0) și a pierdut unul: 0-1 cu Tricolor București. Toate aceste rezultate se vor anula după fuziune, iar Juventus va juca în primăvara anului 1925 tur-retur cu celelalte 6 echipe din serie și va termina pe locul 4.
A urmat un titlu de vicecampioană și, în 1930, Juventusul, sau Petrolul de astăzi, devine pentru prima ei dată, și singura, campioana Regatului României Mari, o performanță cu care foarte puține echipe aflate și astăzi în activitate se pot mândri. Echipa de atunci a Juventusului va continua cu evoluții bune în fotbalul românesc, dar nu va reuși să mai caștige vreodată titlul sub această titulatură. Odata cu campionatul mondial din 1938, perioada de glorie a Juventusului pare că se termină și bucureștenii nu mai reușesc decât rezultate sporadice precum un loc 3 în sezonul 1935/36, un loc 4 după război, în 1946/47 și 1947/48. De remercat în toți acești ani este sărbătorirea a 10 ani de la formarea echipei, și faptul că echipa bucureșteană vine să joace și pe noul stadion local din Ploiești. A fost prima apropiere a echipei de orașul aurului negru, marcată printr-o poză de album. Sezonul 1947/48 a fost și cel care a rămas în istorie ca primul în care Juventus nu se mai numea Juventus. Astfel, după 23 de ani în care a purtat numele de Juventus, numele echipei va fi modificat, după moda vremii de la an la an. Astfel, Distribuția ocupă locul 4 în 48, Petrolul București locul 7 în 1948/49, Partizanul București locul 10 în 1950, iar ultimul an al fostului Juventus la București avea să fie în 1951 atunci când sub numele de Flacăra termină pe un onorant loc 5. Echipa se mută la Ploiesti în urma unor directive, și retrogradează la finele lui 1952. În 28 de ani, Juventus a reușit un titlu și câte un loc 2 și 3. Fotbalul romantic de atunci a continuat și la Ploiești prestat de frații Munteanu sau Flamaropol. Din toți jucătorii de atunci ai Juventusului cei care s-au remarcat cel mai mult au fost : Emerich Vogl, Ștefan Wetzer, Rudy Wetzer, Nicolae Gorgorin, Ilie Oană, Mihai Flamaropol, Coloman Braun Bogdan și Ladislau Raffinsky.
Mutarea la Ploiești
Petrolul Ploiești a apărut prin transferul la Ploiești al echipei bucureștene Flacăra, în anul 1952. Ilie Oană, care vine la timona echipei galben-albastre după sfârșitul turului 1952 nu va reuși să salveze echipa, dar va ajunge în finala cupei, câștigată cu 2-0 de CCA București, actuala Steaua.
Aflată în divizia B, Flacăra a început modest și și-a continuat “prahovenizarea”. Meciul decisiv jucat cu Spartac București (actuala Progresul) a fost pierdut de ploieșteni, dar criticile din presă i-au motivat pe jucători, dând startul unei serii de 9 meciuri câștigate consecutiv, la care Spartac nu a făcut față.
Urmează o ascensiune ponderată: locul 7 în 1954, 2 în 1955 (după ce a stat pe primul loc doar o săptămână), locul 5 în 1956. Flacăra Ploiești a urmat moda din acei ani și și-a schimbat numele în Flacăra Energia (1956), apoi numai Energia (1957) și apoi, din decembrie 1958, Petrolul.
Anii 1955-1966 au fost anii de glorie ai Petrolului. Campionatul 1955, disputat după modelul sovieto-nordic în formula turul primăvara—returul toamna, i-a antrenat pe jucătorii echipei Flacăra Ploiești într-o cursă de urmărire a liderului. S-ar mai putea spune că două echipe din Ploiesti au fost campioane naționale, dar United AC Ploiești s-a întrecut în 1911-12 cu 3 echipe din București, iar Prahova în 1916 a câștigat titlul pentru că a reușit rezultate bune la București, iar cele 3 echipe adverse nu s-au mai deplasat la Ploiești, începutul războiului fiind aproape.
Flacăra Ploiești nu a câștigat titlul în 1955, acesta plecând pentru prima dată spre clubul din Șoseaua Ștefan cel Mare, dar echipa ploieșteană începea să fie formată tot mai mult din jucători prahoveni. Pentru titlu ar fi fost suficient ca Flacăra să mai câștige cele două meciuri în deplasare în ultimele două etape, cu Locomotiva Timișoara și Progresul București, dar nu a fost așa. Totuși, a fost pentru prima dată campioană a provinciei, la numai 2 ani după promovarea în divizia A. Apărea, însă, generația de aur, care a dus formația de juniori până în finala pe țară.
În 1956, Flacăra, devenită Energia, a terminat pe locul 5, la 4 puncte de primul loc și numai 2 de locul 2. Începutul slab, cu 1 punct în 3 meciuri, a fost hotărâtor. Primăvara lui 1957 este pierdută de fotbalul românesc, FRF hotărându-se să renunțe la sistemul nordic, din următorul motiv: campionatul în vechiul sistem încheindu-se în decembrie, ultimele etape se disputau pe terenuri ude sau acoperite de zăpadă, calitatea acestor meciuri fiind deteriorată. S-a disputat Cupa Primăverii, iar echipa națională a întrecut Grecia în calificările pentru Cupa Mondială.
Un campionat foarte interesant este cel din 1958. După 3 etape Energia era pe locul 8, dar apoi după fiecare etapă a urcat câte un singur loc, deci a ocupat succesiv locurile 7,6,5,4,3,2 și 1, la 24 noiembrie 1957. Returul începe cu un 1-0 cu CCA București la Ploiești, dar elementele imprevizibile continuă. Petrolul se va menține până în final pe locul 1, deși a pierdut chiar două meciuri consecutive pe teren propriu. În mod ciudat, Petrolul a pierdut în fața ultimei clasate, CS Oradea, acel meci fiind singura victorie a orădenilor, care păreau condamnați la ultimul loc chiar de la sfârșitul turului.
Câștigarea titlului național
Campionatul 1957-1958 s-a încheiat în “prelungiri” și Petrolul și-a menținut primul loc, principala contracandidată, Știința Timișoara, pierzând cu 7-0 meciul cu Progresul, la București, dar i-a învins pe bancari în finala cupei. Interesant este și clasamentul final. Golaverajul se calcula atunci prin împărțirea golurilor marcate la cele primite, astfel încât Petrolul s-a clasificat înainte de CCA și Știința Timișoara, dar dacă golaverajul ar fi fost calculat prin scădere, procedură care a intrat în vigoare din 1965, acesta ar fi fost egal. Echipele clasate pe locurile 4 și 5 au terminat la numai un punct de ocupantele locurilor 1-3, iar Progresul, care a terminat pe 4 a pierdut în ultima etapă la Ploiești, a trecut, în restanță, de Știința Timișoara cu 7-0. Campionatul din 1957-1958 a avut Petrolul pe locul 8 după 3 etape, cu un singur meci câștigat. Din această etapă, echipa, care încă se mai numea Energia, va urca un singur loc în fiecare etapă, și pe 24 noiembrie 1957, Energia era pe primul loc.
Returul din 1958 începe cu o victorie la limită, 1-0 cu CCA București, campioana din 1956. După acest meci, Petrolul a înregistrat rezultate surprinzătoare, printre care 3 înfrângeri în 5 meciuri jucate pe propriul teren și o înfrângere în deplasare în fața ultimei clasate, CS Oradea. Totuși Petrolul a terminat cu 27 de puncte, și avea doar șanse teoretice la titlu, deoarece Știința Timișoara mai avea 2 meciuri de disputat, și cu 3 puncte ar fi ieșit campioană. Studenții, pentru că atunci majoritatea jucătorilor echipelor Știința erau într-adevăr studenți, au pierdut la București meciul cu Progresul, cu incredibilul scor de 7-0. Acest eveniment s-a dovedit a fi decisiv, timișorenii distrugându-și golaverajul, iar Petrolul va lua titlul cu cel mai bun golaveraj prin împărțire, CCA și Știința Timișoara având un golaveraj mai slab, dar tot 27 de puncte. Echipele clasate pe locurile 4 și 5, Progresul și Jiul, ambele învingând Petrolul în retur, vor termina la numai 1 punct de ploieșteni.
În decembrie 1957 echipa și-a schimbat numele în Petrolul. Iarna anului 1957-58 a însemnat pentru foarte multe echipe schimbarea denumirii, uneori revenindu-se la nume tradiționale: Rapid, Jiul. Echipa din Ploiești revine la un nume purtat de strămoșul bucureștean în 1948-49, dar a păstrat acest nume până astăzi, un singur an echipa numindu-se FC Ploiești (1992) din cauza refuzului companiei Petrom de a susține echipa în acel an.
Toamna lui 1958 a însemnat pentru Petrolul debutul în Cupa Campionilor Europeni, dar campionii Germaniei de est, Wismut Karl Marx Stadt, s-au dovedit mai puternici. Petrolul a pierdut la Aue (4-2), a câștigat la Ploiești, 2-0, dar va pierde al treilea meci, la Kiev, cu 4-0. Pe atunci nu se folosea departajarea prin lovituri de la 11 metri sau departajarea după golurile marcate în deplasare.
1958 a fost un an slab pentru Petrolul, echipa terminând turul pe locul 4, dar primele 4 etape din retur îi vor aduce echipei locul 1 și al doilea titlu consecutiv (1958-1959). Cupa Campionilor aduce lui Petrolul o echipă vieneză, Wiener SK,deși aceștia nu au putut marca pe propriul teren, au făcut-o pe stadionul Petrolul (1-2 pentru ploieșteni). Au urmat două titluri pentru echipa CCA București, Petrolul având evoluții de mijlocul clasamentului.
Perioada de după titluri
Turul campionatului 1961-1962 este început de petroliști cu un 6-2 în capitală, învinsă fiind campioana en-titre, CCA. Toamna anului 1961 a fost din nou una fericită pentru ploieșteni, care s-au menținut în cursa pentru titlu, ajungând pe primul loc în ultima etapă a turului. Returul a început, însă, cu revanșa „militarilor” la Ploiești, echipa bucureșteană numindu-se acum Steaua. Au urmat încă două înfrângeri în deplasări, și visul unui nou titlu s-a destrămat, acesta ducându-se pentru a doua oară în Ștefan cel Mare. 1962 a însemnat debutul în Cupa orașelor târguri, Petrolul fiind prima echipa românească care a jucat în această competiție, preluată și redenumită Cupa UEFA, din 1971. Tot în 1962 s-a înregistrat cea mai bună participare românească în aceasta competiție pentru viitorii 20 de ani, Petrolul eliminând Spartak Brno (4-0 la Ploiești) și selecționata orașului Leipzig după 3 meciuri, ultimul jucat la Budapesta. Adversarul din sferturi a fost Ferencváros, care a eliminat Petrolul (0-2 la Budapesta, 1-0 la Ploiești). Petrolul s-a despărțit pentru totdeauna la 14 iulie 1963 de Constantin Tabarcea, jucător care s-a prăbușit pe terenul din Ploiești, în minutul 14, în ziua de 14 iulie 1963, în ultima etapă disputată cu Dinamo Bacău, la scorul de 0-0. Băcăuanii au pierdut acel meci cu 4-0, iar peste o săptămână Petrolul a cucerit Cupa României, întrecând nou-promovata Siderurgistul Galați cu 6-1. Ilie Oană împlinea atunci 11 ani pe banca tehnică a echipei din Ploiești, iar Traian Tomescu promova pentru a doua oară Galațiul în prima divizie. Gloria generației lui Mircea Dridea era în scădere și nimeni nu mai credea că Petrolul va ajunge campioană, cu atât mai mult cu cât Ilie Oană a plecat la echipa națională (1965), iar Petrolul a fost preluată de un antrenor tânăr, Constantin Cernaianu. Dinamo cucerea în 1965 al patrulea titlu consecutiv, Rapid București fiind principalul lor rival.
Ultimul titlu
Petrolul a debutat în august 1965 în „Divizia A” cu două victorii, dar a cedat pasul giuleștenilor, care aveau 19 de puncte după 11 mecuri, și 5 puncte avans față de ploieșteni. Numai 4 meciuri au mai jucat petroliștii și au trecut pe primul loc, iar la 31 martie 1966, golul din corner marcat de Virgil Dridea în poarta Rapidului i-a scos pe aceștia din lupta pentru titlu, Petrolul terminând campionatul cu 6 puncte avans și un scor rușinos în ultima etapă la Cluj.
12 octombrie 1966 a rămas în istorie ca data în care Liverpool F.C. a fost întrecută de o echipă românească, aceasta fiind campioana României, Petrolul. După 0-2 la Liverpool, Petrolul câștigă cu 3-1 acasă și îi obliga pe campionii Angliei (țară a cărei națională era campioană mondială) să joace un al treilea meci, pe stadionul Heysel din Bruxelles. Deplasarea a fost grea pentru ploieșteni, care au primit două goluri în prima repriză. De atunci și până astăzi titlul n-a mai ajuns la Ploiești, iar după mai puțin de 8 ani Petrolul avea să ia calea diviziei secunde.
O perioadă de declin
După vârful de formă, la Petrolul a început declinul și, deși a mai rămas multi ani in prima divizie, doar cupa din 1995 le-a mai adus aminte suporterilor săi de anii de glorie. În 1970, Petrolul a terminat turul pe locul 2, poziție ratată în retur. 1969-70, 1971-72 au fost sezoane în care Petrolul a fost la un pas de retrogradare. După o „resuscitare” datorată lui Ilie Oană (1972-1973, penultimul loc ocupat după etapa a 5-a, locul 4 la sfârșitul turului), anul 1973 a fost destul de slab. În 1974 ploieștenii au suspectat un blat între FC Argeș și CFR Cluj, în favoarea ceferiștilor, au încercat să stimuleze pe gazde, dar autoritățile au aflat, și echipa a retrogradat discret, după ce în 1963 Prahova și Carpați Sinaia au fost retrogradate de FRF pentru aranjamente în divizia B. Ajunsă în „B”, fotbaliștii mai valoroși (Crângașu, Rămureanu) au plecat și, după 3 etape, echipa era pe ultimul loc. Și-a revenit, dar antrenorii locali nu au avut valoarea lui Ilie Oană, plecat și el la Iași, apoi la Craiova.
La sfârșitul anului 1975, Petrolul îl aduce antrenor pe Valentin Stănescu și echipa încearcă promovarea, dar pierde un joc acasă cu FC Brăila, iar după meci suporterii și-au arătat nemulțumirea față de arbitrajul lui Dinulescu, aruncând cu diverse obiecte din tribune. FCM Galați și-a întărit atunci porecla de formația „ABBA”, promovând și picând peste un an. În schimb, Petrolul are un tur de excepție, cu 15 victorii și 2 egaluri în 17 meciuri și termină pe locul 1B în 1977, la mare distanță de locul 2 ocupat de Metalul Plopeni. Numai că jucătorii născuți pe meleagurile prahovene nu au avut suficientă experiență, iar sfârșitul campionatului 1977-78 i-a găsit pe locul 17. Promovarea imediată le-a fost barată de Viitorul Scornicești, promovată din Divizia C după un „senzațional” 18-0 cu echipa clasată pe 15, în timp ce Flacăra Moreni câștiga cu 2-1, la aceeași oră, un meci cu Rova Roșiori.
Nici 1979-80 nu a fost prea bun pentru ploieșteni, Rapidul și Progresul s-au duelat pentru locul 1, iar „arbitru” a fost tot Metalul Plopeni, care a câștigat la București cu Rapidul și a pierdut la Progresul. În 1980, Petrolul l-a adus antrenor pe Traian Ionescu, iar cei din Târgoviște l-au luat pe Dobrin, care a fost mai bun, astfel încât Petrolul a mai rămas un an în B. În 1982, după 4 ani în a doua ligă, sau 7 din 8, Petrolul depășea Rapidul și revenea în A.
Au urmat ani plini de emoții, evitarea retrogradării fiind în actualitate la aproape fiecare joc. 1983-84 trimite din nou pe Petrolul în divizia B, dar promovarea vine după o victorie la Galați cu Dunărea, fosta FCM. În 1987 Petrolul își ia un alt antrenor, fost jucător al echipei din anii de glorie. Numai că Moldoveanu nu avea la Petrolul nici jucătorii Stelei, nici pe cei ai lui Liverpool, și echipa ia din nou calea diviziei B. Septembrie 1988 aduce pe fotoliul de președinte pe Ion Radu, ajutat de Mihai Cristache. Cei doi au fost în repetate rânduri criticați de presa postrevoluționară, dar au reușit câteva performanțe ca pe vremea lui Mircea Dridea și a lui Mihai Ionescu. Petrolul promovează în 1989 și termină pe 4 în 1990, scăpată și de concurența echipei Victoria București, club desființat după Revoluția din 1989.
Anii '90
1990 aduce locul 4 pentru Petrolul, care ajunge și în semifinala cupei, pierdută la scor în fața Stelei. În cealaltă semifinală, Dinamo elimina Craiova, deși spectatorii îi cereau portarului Crișan să apere ca Duckadam. Totuși, Petrolul, Craiova și Timișoara vor participa în Cupa UEFA, Petrolul având parte de finalista 1990 a Cupei Cupelor, Anderlecht, care a câștigat atât la Bruxelles, cât și la Ploiești.
Prezența în Cupa UEFA a devenit un vis, aproape în 1992, mai departe în ceilalți ani. În 1992 multele SA-uri care trăiau din petrol nu au mai dorit să întrețină echipa și aceasta a renunțat la numele de Petrolul, luând numele altei echipe dispărute în 1948: FC Ploiești. Numele „Petrolul” a revenit în 1993, antrenor este numit Ion Marin, format ca antrenor la Flacăra Moreni.
Acesta a reușit să aducă la Ploiești Cupa României în 1995, jucând împotriva Rapidului și reușind să câștige în urma loviturilor de la 11 metri, transformând 5 lovituri din 5.
Anii 2000
Petrolul intră tot mai mult sub patronajul președintelui sindicatelor din Petrom, Liviu Luca, și ploieștenii au un vârf de formă la sfârșitul turului 2000-2001, terminat pe locul 2. A urmat, însă, prăbușirea. În 2002 Petrolul retrogradează. Ploieștiul, care a avut 2 echipe în divizia A în perioada 1998-2002, a rămas în A numai cu Astra, care nu a avut nicio prezență în campionatul divizionar până în 1992.
"Petroliștii" promovează înapoi în prima ligă în 2003, însă la doar o lună de la promovare, conducerea clubului anunță că finanțarea este sub semnul întrebării. În mai puțin de 30 de zile fanii au fost anunțați că între ASFC Petrolul Ploiești și Astra Ploiești va avea loc o fuziune. Însă se întâmplă, de fapt, altceva: Astra Ploiești își schimbă numele în Petrolul Ploiești, iar în iulie 2003 ASFC Petrolul Ploiesti este dezafiliată de la FRF, rămânând astfel un loc vacant în prima ligă, care este ocupat în cele din urmă de Oțelul.
Pe data de 28 iulie 2003, prin Hotărârea 4833 a Tribunalului Prahova, SC Sport Club Astra SA Ploiești își schimbă denumirea în SC FC Petrolul SA Ploiești, avându-i la conducere pe Florin Bercea și pe Ioan Niculae. S-a ales această variantă pentru că, la acea vreme, ASFC Petrolul Ploiești era o asociație nonprofit, iar conform Legii sportului, ar fi trebuit să se transforme în SA, iar o fuziune cu Astra Ploiești și formarea unei noi societăți ar fi durat cel puțin șapte luni. O perioadă bună de timp, "lupii galbeni" au încurajat echipa din prima ligă, fiind convinsi că a avut loc o fuziune prin absorbție.
La sfârșitul sezonului 2003-2004, SC FC Petrolul SA retrogradează, iar din cauza unor divergențe la nivelul conducerii, Ioan Niculae renunță la cele 50 de procente pe care le deținea în cadrul clubului, acestea ajungând la Liviu Luca, Florin Bercea și Edi Alexandru. Urmează o perioadă neagră pentru ploieșteni, echipa clasându-se în divizia secundă, succesiv pe locurile: 4, 3, 3, 3, 4, 3 si locul 1 în sezonul 2010-2011, reușind revenirea după o pauză de 7 ani în primul eșalon.
În 2006, conducerea clubului Petrolul motivând și lucrările de la Stadionul "Ilie Oană", decide ca jocurile de acasă să le dispute pe arenele de la Moreni și Mogoșoaia.
Pe 12 octombrie 2006, suporterii organizează în centrul Ploieștiului mitingul "Petrolul este al nostru", după ce timp de trei săptămâni au strâns aproape 15.000 de semnături pentru ca echipa să fie preluată de primărie și să revină pe Stadionul "Ilie Oană".
Un nou început
În 2009 echipa este preluată de către primăria Ploieștiului iar Valeriu Răchită este reconfirmat în funcția de antrenor principal. În sezonul 2010-2011, Petrolul își joacă meciurile de pe teren propriu pe Stadionul Conpet, din Strejnic, datorită lucrărilor de construcție la noul stadion "Ilie Oană" iar la sfârșitul aceluiași sezon promovează în Liga I.
Ajunsă din nou în Liga I după o pauză de 7 ani, Petrolul își dispută primele meciuri de acasă la Buzău, iar din luna septembrie joacă pe noul stadion "Ilie Oană".”, terminând sezonul 2011-2012 pe locul 14.
Sezonul 2012-2013 avea sa fie cel mai fructuos sezon pentru Petrolul Ploiești din ultimii 47 ani. Beneficiind atât de o infuzie de capital din partea noului sponsor, dar și de aportul fanaticilor fani ploieșteni, clubul reușește să termine pe locul 3 în clasamentul din acea ediție a ligii I, cu următoarea linie de rezultate: 16 victorii, 14 egaluri și doar 4 înfrângeri din 34 de meciuri jucate. Poziția din clasament îi garantează Petrolului revenirea după 18 ani într-o competiție europeană, pentru prima oară în noul format, Europa League. În paralel cu parcursul bun din campionat, Petrolul reușește un sezon excelent de cupă, reușind să cucerească trofeul după ce a învins-o în finală pe CFR Cluj cu scorul de 1-0, în fața a aproximativ 33000 de fani prahoveni, stabilind un nou record pentru deplasările efectuate vreodată de fanii vreunei echipe de fotbal din România .
Perioada Juventus București
Actualul Petrolul s-a născut la București în anul 1924, mai precis la finalul acelui an, atunci când forțate de considerente financiare cluburile ROMCOMIT și Triumf au fuzionat semnând astfel actul de naștere al uneia dintre cele mai puternice echipe bucureștene din perioada interbelică, JUVENTUS. Tradiția latină cultivată de noul club sportiv era ilustrată și de emblema acestuia, care evoca istoria orașului Roma, cu lupoaica alăptându-i pe Romulus și Remus. Echipa a păstrat culorile fostului club româno-italian (roșu și albastru) și a rămas să joace pe arena „ROMCOMIT”, situată pe locul unde este astăzi Facultatea de Drept și Opera Română până în strada Vasile Pârvan. Evenimentul fuziunii apare menționat într-un material apărut duminică, 4 ianuarie 1925, în Gazeta Sporturilor, sub titlul: „Juventus – O fuziune senzațională”. Articolul respectiv relata următoarele : "În ultimul moment aflăm că puternicele cluburi bucureștene, de foot-ball-asociație Triumf și Romcomit au fuzionat sub denumirea de “JUVENTUS”. Am căutat imediat să avem o convorbire cu unul din dirigenții cluburilor de mai sus. În acest scop ne-am adresat d-lui S. Petrovski (foto), care cu amabalitatea-i cunoscută ne-a răspuns la principalele chestiuni asupra cărora nu eram încă pe deplin edificați. Înclinăm a crede că fuziunea a fost cauzată mai mult de doleanțele comune ale cluburilor de mai sus, ambele greu lovite de chestiunea jucătorilor străini. Adunările generale ale acestor cluburi urmează să se întrunească cât mai neîntârziat pentru a ratifica fuziunea de mai sus. În principiu numele grupării a fost ales « Juventus ». Culorile sub care vor lupta vor fi acelea roș-albastre, pe motiv că asociația Romcomit are un mare stoc de articole de sport în depozit. Președintele ar urma să fie ales d-l Ettore Brunelli, iar vice-președinte d-l S. Petrovici. Restul comitetului va fi alcătuit dintr-un egal număr de membri din fiecare grupare. În rezumat, clubul roș-negru aduce în noua fuziune un însemnat sport de jucători români, 2 echipe inferioare, cap de serie, acela la categoria I-a la două puncte de leader-ul seriei A. Pe de altă parte, Romcomit în afară de moderna-i instalație, o formidabilă echipă pentru matchurile internaționale. Astfel « Juventus » nu va putea în viitor decât să devină cel mai puternic club local, firească consecință a contopirii a două puternice echipe cu trecut glorios. Este de sperat că fuziunea nu va avea tristul epilog, al cărului analog din Timișoara (…)".
Așadar, în ianuarie 1925 la București noua echipă locală, Juventus, vorbea de meciuri internaționale, și pe bună dreptate pentru că în acel an formația reușește câteva rezultate internaționale foarte bune. Cea mai spectaculoasă victorie vine pe 29 iunie 1925, atunci când Juventusul câștigă cu 2-1 în fața formației Slavia Praga la București extaziind un public de 4000 de persoane, pentru bucureșteni înscriind Melchior și Brauchler. A urmat o nouă victorie, de data aceasta împotriva vecinilor bulgari, un 3-0 cu Slavia Sofia pe 6 septembrie. Juventus reușește să transforme două echipe regionale (de liga a II-a astăzi) într-o echipă care se va implica în sezonul 1925-1926 în lupta pentru titlu.
Juventus este admisă în campionatul Bucureștiului, categoria Onoare, în 1924 neexistând un campionat național stil divizie. În acel sezon, 1924-25, Romcomit jucase un singur meci, cu CFR București, de care a dispus cu 6-1. Triumf activase în seria B a categoriei Onoare, jucând 5 meciuri din care a câștigat 4, cel mai detașat cu Sportul Studențesc (4-0) și a pierdut unul: 0-1 cu Tricolor București. Toate aceste rezultate se vor anula după fuziune, iar Juventus va juca în primăvara anului 1925 tur-retur cu celelalte 6 echipe din serie și va termina pe locul 4.
A urmat un titlu de vicecampioană și, în 1930, Juventusul, sau Petrolul de astăzi, devine pentru prima ei dată, și singura, campioana Regatului României Mari, o performanță cu care foarte puține echipe aflate și astăzi în activitate se pot mândri. Echipa de atunci a Juventusului va continua cu evoluții bune în fotbalul românesc, dar nu va reuși să mai caștige vreodată titlul sub această titulatură. Odata cu campionatul mondial din 1938, perioada de glorie a Juventusului pare că se termină și bucureștenii nu mai reușesc decât rezultate sporadice precum un loc 3 în sezonul 1935/36, un loc 4 după război, în 1946/47 și 1947/48. De remercat în toți acești ani este sărbătorirea a 10 ani de la formarea echipei, și faptul că echipa bucureșteană vine să joace și pe noul stadion local din Ploiești. A fost prima apropiere a echipei de orașul aurului negru, marcată printr-o poză de album. Sezonul 1947/48 a fost și cel care a rămas în istorie ca primul în care Juventus nu se mai numea Juventus. Astfel, după 23 de ani în care a purtat numele de Juventus, numele echipei va fi modificat, după moda vremii de la an la an. Astfel, Distribuția ocupă locul 4 în 48, Petrolul București locul 7 în 1948/49, Partizanul București locul 10 în 1950, iar ultimul an al fostului Juventus la București avea să fie în 1951 atunci când sub numele de Flacăra termină pe un onorant loc 5. Echipa se mută la Ploiesti în urma unor directive, și retrogradează la finele lui 1952. În 28 de ani, Juventus a reușit un titlu și câte un loc 2 și 3. Fotbalul romantic de atunci a continuat și la Ploiești prestat de frații Munteanu sau Flamaropol. Din toți jucătorii de atunci ai Juventusului cei care s-au remarcat cel mai mult au fost : Emerich Vogl, Ștefan Wetzer, Rudy Wetzer, Nicolae Gorgorin, Ilie Oană, Mihai Flamaropol, Coloman Braun Bogdan și Ladislau Raffinsky.
Mutarea la Ploiești
Petrolul Ploiești a apărut prin transferul la Ploiești al echipei bucureștene Flacăra, în anul 1952. Ilie Oană, care vine la timona echipei galben-albastre după sfârșitul turului 1952 nu va reuși să salveze echipa, dar va ajunge în finala cupei, câștigată cu 2-0 de CCA București, actuala Steaua.
Aflată în divizia B, Flacăra a început modest și și-a continuat “prahovenizarea”. Meciul decisiv jucat cu Spartac București (actuala Progresul) a fost pierdut de ploieșteni, dar criticile din presă i-au motivat pe jucători, dând startul unei serii de 9 meciuri câștigate consecutiv, la care Spartac nu a făcut față.
Urmează o ascensiune ponderată: locul 7 în 1954, 2 în 1955 (după ce a stat pe primul loc doar o săptămână), locul 5 în 1956. Flacăra Ploiești a urmat moda din acei ani și și-a schimbat numele în Flacăra Energia (1956), apoi numai Energia (1957) și apoi, din decembrie 1958, Petrolul.
Anii 1955-1966 au fost anii de glorie ai Petrolului. Campionatul 1955, disputat după modelul sovieto-nordic în formula turul primăvara—returul toamna, i-a antrenat pe jucătorii echipei Flacăra Ploiești într-o cursă de urmărire a liderului. S-ar mai putea spune că două echipe din Ploiesti au fost campioane naționale, dar United AC Ploiești s-a întrecut în 1911-12 cu 3 echipe din București, iar Prahova în 1916 a câștigat titlul pentru că a reușit rezultate bune la București, iar cele 3 echipe adverse nu s-au mai deplasat la Ploiești, începutul războiului fiind aproape.
Flacăra Ploiești nu a câștigat titlul în 1955, acesta plecând pentru prima dată spre clubul din Șoseaua Ștefan cel Mare, dar echipa ploieșteană începea să fie formată tot mai mult din jucători prahoveni. Pentru titlu ar fi fost suficient ca Flacăra să mai câștige cele două meciuri în deplasare în ultimele două etape, cu Locomotiva Timișoara și Progresul București, dar nu a fost așa. Totuși, a fost pentru prima dată campioană a provinciei, la numai 2 ani după promovarea în divizia A. Apărea, însă, generația de aur, care a dus formația de juniori până în finala pe țară.
În 1956, Flacăra, devenită Energia, a terminat pe locul 5, la 4 puncte de primul loc și numai 2 de locul 2. Începutul slab, cu 1 punct în 3 meciuri, a fost hotărâtor. Primăvara lui 1957 este pierdută de fotbalul românesc, FRF hotărându-se să renunțe la sistemul nordic, din următorul motiv: campionatul în vechiul sistem încheindu-se în decembrie, ultimele etape se disputau pe terenuri ude sau acoperite de zăpadă, calitatea acestor meciuri fiind deteriorată. S-a disputat Cupa Primăverii, iar echipa națională a întrecut Grecia în calificările pentru Cupa Mondială.
Un campionat foarte interesant este cel din 1958. După 3 etape Energia era pe locul 8, dar apoi după fiecare etapă a urcat câte un singur loc, deci a ocupat succesiv locurile 7,6,5,4,3,2 și 1, la 24 noiembrie 1957. Returul începe cu un 1-0 cu CCA București la Ploiești, dar elementele imprevizibile continuă. Petrolul se va menține până în final pe locul 1, deși a pierdut chiar două meciuri consecutive pe teren propriu. În mod ciudat, Petrolul a pierdut în fața ultimei clasate, CS Oradea, acel meci fiind singura victorie a orădenilor, care păreau condamnați la ultimul loc chiar de la sfârșitul turului.
Câștigarea titlului național
Campionatul 1957-1958 s-a încheiat în “prelungiri” și Petrolul și-a menținut primul loc, principala contracandidată, Știința Timișoara, pierzând cu 7-0 meciul cu Progresul, la București, dar i-a învins pe bancari în finala cupei. Interesant este și clasamentul final. Golaverajul se calcula atunci prin împărțirea golurilor marcate la cele primite, astfel încât Petrolul s-a clasificat înainte de CCA și Știința Timișoara, dar dacă golaverajul ar fi fost calculat prin scădere, procedură care a intrat în vigoare din 1965, acesta ar fi fost egal. Echipele clasate pe locurile 4 și 5 au terminat la numai un punct de ocupantele locurilor 1-3, iar Progresul, care a terminat pe 4 a pierdut în ultima etapă la Ploiești, a trecut, în restanță, de Știința Timișoara cu 7-0. Campionatul din 1957-1958 a avut Petrolul pe locul 8 după 3 etape, cu un singur meci câștigat. Din această etapă, echipa, care încă se mai numea Energia, va urca un singur loc în fiecare etapă, și pe 24 noiembrie 1957, Energia era pe primul loc.
Returul din 1958 începe cu o victorie la limită, 1-0 cu CCA București, campioana din 1956. După acest meci, Petrolul a înregistrat rezultate surprinzătoare, printre care 3 înfrângeri în 5 meciuri jucate pe propriul teren și o înfrângere în deplasare în fața ultimei clasate, CS Oradea. Totuși Petrolul a terminat cu 27 de puncte, și avea doar șanse teoretice la titlu, deoarece Știința Timișoara mai avea 2 meciuri de disputat, și cu 3 puncte ar fi ieșit campioană. Studenții, pentru că atunci majoritatea jucătorilor echipelor Știința erau într-adevăr studenți, au pierdut la București meciul cu Progresul, cu incredibilul scor de 7-0. Acest eveniment s-a dovedit a fi decisiv, timișorenii distrugându-și golaverajul, iar Petrolul va lua titlul cu cel mai bun golaveraj prin împărțire, CCA și Știința Timișoara având un golaveraj mai slab, dar tot 27 de puncte. Echipele clasate pe locurile 4 și 5, Progresul și Jiul, ambele învingând Petrolul în retur, vor termina la numai 1 punct de ploieșteni.
În decembrie 1957 echipa și-a schimbat numele în Petrolul. Iarna anului 1957-58 a însemnat pentru foarte multe echipe schimbarea denumirii, uneori revenindu-se la nume tradiționale: Rapid, Jiul. Echipa din Ploiești revine la un nume purtat de strămoșul bucureștean în 1948-49, dar a păstrat acest nume până astăzi, un singur an echipa numindu-se FC Ploiești (1992) din cauza refuzului companiei Petrom de a susține echipa în acel an.
Toamna lui 1958 a însemnat pentru Petrolul debutul în Cupa Campionilor Europeni, dar campionii Germaniei de est, Wismut Karl Marx Stadt, s-au dovedit mai puternici. Petrolul a pierdut la Aue (4-2), a câștigat la Ploiești, 2-0, dar va pierde al treilea meci, la Kiev, cu 4-0. Pe atunci nu se folosea departajarea prin lovituri de la 11 metri sau departajarea după golurile marcate în deplasare.
1958 a fost un an slab pentru Petrolul, echipa terminând turul pe locul 4, dar primele 4 etape din retur îi vor aduce echipei locul 1 și al doilea titlu consecutiv (1958-1959). Cupa Campionilor aduce lui Petrolul o echipă vieneză, Wiener SK,deși aceștia nu au putut marca pe propriul teren, au făcut-o pe stadionul Petrolul (1-2 pentru ploieșteni). Au urmat două titluri pentru echipa CCA București, Petrolul având evoluții de mijlocul clasamentului.
Perioada de după titluri
Turul campionatului 1961-1962 este început de petroliști cu un 6-2 în capitală, învinsă fiind campioana en-titre, CCA. Toamna anului 1961 a fost din nou una fericită pentru ploieșteni, care s-au menținut în cursa pentru titlu, ajungând pe primul loc în ultima etapă a turului. Returul a început, însă, cu revanșa „militarilor” la Ploiești, echipa bucureșteană numindu-se acum Steaua. Au urmat încă două înfrângeri în deplasări, și visul unui nou titlu s-a destrămat, acesta ducându-se pentru a doua oară în Ștefan cel Mare. 1962 a însemnat debutul în Cupa orașelor târguri, Petrolul fiind prima echipa românească care a jucat în această competiție, preluată și redenumită Cupa UEFA, din 1971. Tot în 1962 s-a înregistrat cea mai bună participare românească în aceasta competiție pentru viitorii 20 de ani, Petrolul eliminând Spartak Brno (4-0 la Ploiești) și selecționata orașului Leipzig după 3 meciuri, ultimul jucat la Budapesta. Adversarul din sferturi a fost Ferencváros, care a eliminat Petrolul (0-2 la Budapesta, 1-0 la Ploiești). Petrolul s-a despărțit pentru totdeauna la 14 iulie 1963 de Constantin Tabarcea, jucător care s-a prăbușit pe terenul din Ploiești, în minutul 14, în ziua de 14 iulie 1963, în ultima etapă disputată cu Dinamo Bacău, la scorul de 0-0. Băcăuanii au pierdut acel meci cu 4-0, iar peste o săptămână Petrolul a cucerit Cupa României, întrecând nou-promovata Siderurgistul Galați cu 6-1. Ilie Oană împlinea atunci 11 ani pe banca tehnică a echipei din Ploiești, iar Traian Tomescu promova pentru a doua oară Galațiul în prima divizie. Gloria generației lui Mircea Dridea era în scădere și nimeni nu mai credea că Petrolul va ajunge campioană, cu atât mai mult cu cât Ilie Oană a plecat la echipa națională (1965), iar Petrolul a fost preluată de un antrenor tânăr, Constantin Cernaianu. Dinamo cucerea în 1965 al patrulea titlu consecutiv, Rapid București fiind principalul lor rival.
Ultimul titlu
Petrolul a debutat în august 1965 în „Divizia A” cu două victorii, dar a cedat pasul giuleștenilor, care aveau 19 de puncte după 11 mecuri, și 5 puncte avans față de ploieșteni. Numai 4 meciuri au mai jucat petroliștii și au trecut pe primul loc, iar la 31 martie 1966, golul din corner marcat de Virgil Dridea în poarta Rapidului i-a scos pe aceștia din lupta pentru titlu, Petrolul terminând campionatul cu 6 puncte avans și un scor rușinos în ultima etapă la Cluj.
12 octombrie 1966 a rămas în istorie ca data în care Liverpool F.C. a fost întrecută de o echipă românească, aceasta fiind campioana României, Petrolul. După 0-2 la Liverpool, Petrolul câștigă cu 3-1 acasă și îi obliga pe campionii Angliei (țară a cărei națională era campioană mondială) să joace un al treilea meci, pe stadionul Heysel din Bruxelles. Deplasarea a fost grea pentru ploieșteni, care au primit două goluri în prima repriză. De atunci și până astăzi titlul n-a mai ajuns la Ploiești, iar după mai puțin de 8 ani Petrolul avea să ia calea diviziei secunde.
O perioadă de declin
După vârful de formă, la Petrolul a început declinul și, deși a mai rămas multi ani in prima divizie, doar cupa din 1995 le-a mai adus aminte suporterilor săi de anii de glorie. În 1970, Petrolul a terminat turul pe locul 2, poziție ratată în retur. 1969-70, 1971-72 au fost sezoane în care Petrolul a fost la un pas de retrogradare. După o „resuscitare” datorată lui Ilie Oană (1972-1973, penultimul loc ocupat după etapa a 5-a, locul 4 la sfârșitul turului), anul 1973 a fost destul de slab. În 1974 ploieștenii au suspectat un blat între FC Argeș și CFR Cluj, în favoarea ceferiștilor, au încercat să stimuleze pe gazde, dar autoritățile au aflat, și echipa a retrogradat discret, după ce în 1963 Prahova și Carpați Sinaia au fost retrogradate de FRF pentru aranjamente în divizia B. Ajunsă în „B”, fotbaliștii mai valoroși (Crângașu, Rămureanu) au plecat și, după 3 etape, echipa era pe ultimul loc. Și-a revenit, dar antrenorii locali nu au avut valoarea lui Ilie Oană, plecat și el la Iași, apoi la Craiova.
La sfârșitul anului 1975, Petrolul îl aduce antrenor pe Valentin Stănescu și echipa încearcă promovarea, dar pierde un joc acasă cu FC Brăila, iar după meci suporterii și-au arătat nemulțumirea față de arbitrajul lui Dinulescu, aruncând cu diverse obiecte din tribune. FCM Galați și-a întărit atunci porecla de formația „ABBA”, promovând și picând peste un an. În schimb, Petrolul are un tur de excepție, cu 15 victorii și 2 egaluri în 17 meciuri și termină pe locul 1B în 1977, la mare distanță de locul 2 ocupat de Metalul Plopeni. Numai că jucătorii născuți pe meleagurile prahovene nu au avut suficientă experiență, iar sfârșitul campionatului 1977-78 i-a găsit pe locul 17. Promovarea imediată le-a fost barată de Viitorul Scornicești, promovată din Divizia C după un „senzațional” 18-0 cu echipa clasată pe 15, în timp ce Flacăra Moreni câștiga cu 2-1, la aceeași oră, un meci cu Rova Roșiori.
Nici 1979-80 nu a fost prea bun pentru ploieșteni, Rapidul și Progresul s-au duelat pentru locul 1, iar „arbitru” a fost tot Metalul Plopeni, care a câștigat la București cu Rapidul și a pierdut la Progresul. În 1980, Petrolul l-a adus antrenor pe Traian Ionescu, iar cei din Târgoviște l-au luat pe Dobrin, care a fost mai bun, astfel încât Petrolul a mai rămas un an în B. În 1982, după 4 ani în a doua ligă, sau 7 din 8, Petrolul depășea Rapidul și revenea în A.
Au urmat ani plini de emoții, evitarea retrogradării fiind în actualitate la aproape fiecare joc. 1983-84 trimite din nou pe Petrolul în divizia B, dar promovarea vine după o victorie la Galați cu Dunărea, fosta FCM. În 1987 Petrolul își ia un alt antrenor, fost jucător al echipei din anii de glorie. Numai că Moldoveanu nu avea la Petrolul nici jucătorii Stelei, nici pe cei ai lui Liverpool, și echipa ia din nou calea diviziei B. Septembrie 1988 aduce pe fotoliul de președinte pe Ion Radu, ajutat de Mihai Cristache. Cei doi au fost în repetate rânduri criticați de presa postrevoluționară, dar au reușit câteva performanțe ca pe vremea lui Mircea Dridea și a lui Mihai Ionescu. Petrolul promovează în 1989 și termină pe 4 în 1990, scăpată și de concurența echipei Victoria București, club desființat după Revoluția din 1989.
Anii '90
1990 aduce locul 4 pentru Petrolul, care ajunge și în semifinala cupei, pierdută la scor în fața Stelei. În cealaltă semifinală, Dinamo elimina Craiova, deși spectatorii îi cereau portarului Crișan să apere ca Duckadam. Totuși, Petrolul, Craiova și Timișoara vor participa în Cupa UEFA, Petrolul având parte de finalista 1990 a Cupei Cupelor, Anderlecht, care a câștigat atât la Bruxelles, cât și la Ploiești.
Prezența în Cupa UEFA a devenit un vis, aproape în 1992, mai departe în ceilalți ani. În 1992 multele SA-uri care trăiau din petrol nu au mai dorit să întrețină echipa și aceasta a renunțat la numele de Petrolul, luând numele altei echipe dispărute în 1948: FC Ploiești. Numele „Petrolul” a revenit în 1993, antrenor este numit Ion Marin, format ca antrenor la Flacăra Moreni.
Acesta a reușit să aducă la Ploiești Cupa României în 1995, jucând împotriva Rapidului și reușind să câștige în urma loviturilor de la 11 metri, transformând 5 lovituri din 5.
Anii 2000
Petrolul intră tot mai mult sub patronajul președintelui sindicatelor din Petrom, Liviu Luca, și ploieștenii au un vârf de formă la sfârșitul turului 2000-2001, terminat pe locul 2. A urmat, însă, prăbușirea. În 2002 Petrolul retrogradează. Ploieștiul, care a avut 2 echipe în divizia A în perioada 1998-2002, a rămas în A numai cu Astra, care nu a avut nicio prezență în campionatul divizionar până în 1992.
"Petroliștii" promovează înapoi în prima ligă în 2003, însă la doar o lună de la promovare, conducerea clubului anunță că finanțarea este sub semnul întrebării. În mai puțin de 30 de zile fanii au fost anunțați că între ASFC Petrolul Ploiești și Astra Ploiești va avea loc o fuziune. Însă se întâmplă, de fapt, altceva: Astra Ploiești își schimbă numele în Petrolul Ploiești, iar în iulie 2003 ASFC Petrolul Ploiesti este dezafiliată de la FRF, rămânând astfel un loc vacant în prima ligă, care este ocupat în cele din urmă de Oțelul.
Pe data de 28 iulie 2003, prin Hotărârea 4833 a Tribunalului Prahova, SC Sport Club Astra SA Ploiești își schimbă denumirea în SC FC Petrolul SA Ploiești, avându-i la conducere pe Florin Bercea și pe Ioan Niculae. S-a ales această variantă pentru că, la acea vreme, ASFC Petrolul Ploiești era o asociație nonprofit, iar conform Legii sportului, ar fi trebuit să se transforme în SA, iar o fuziune cu Astra Ploiești și formarea unei noi societăți ar fi durat cel puțin șapte luni. O perioadă bună de timp, "lupii galbeni" au încurajat echipa din prima ligă, fiind convinsi că a avut loc o fuziune prin absorbție.
La sfârșitul sezonului 2003-2004, SC FC Petrolul SA retrogradează, iar din cauza unor divergențe la nivelul conducerii, Ioan Niculae renunță la cele 50 de procente pe care le deținea în cadrul clubului, acestea ajungând la Liviu Luca, Florin Bercea și Edi Alexandru. Urmează o perioadă neagră pentru ploieșteni, echipa clasându-se în divizia secundă, succesiv pe locurile: 4, 3, 3, 3, 4, 3 si locul 1 în sezonul 2010-2011, reușind revenirea după o pauză de 7 ani în primul eșalon.
În 2006, conducerea clubului Petrolul motivând și lucrările de la Stadionul "Ilie Oană", decide ca jocurile de acasă să le dispute pe arenele de la Moreni și Mogoșoaia.
Pe 12 octombrie 2006, suporterii organizează în centrul Ploieștiului mitingul "Petrolul este al nostru", după ce timp de trei săptămâni au strâns aproape 15.000 de semnături pentru ca echipa să fie preluată de primărie și să revină pe Stadionul "Ilie Oană".
Un nou început
În 2009 echipa este preluată de către primăria Ploieștiului iar Valeriu Răchită este reconfirmat în funcția de antrenor principal. În sezonul 2010-2011, Petrolul își joacă meciurile de pe teren propriu pe Stadionul Conpet, din Strejnic, datorită lucrărilor de construcție la noul stadion "Ilie Oană" iar la sfârșitul aceluiași sezon promovează în Liga I.
Ajunsă din nou în Liga I după o pauză de 7 ani, Petrolul își dispută primele meciuri de acasă la Buzău, iar din luna septembrie joacă pe noul stadion "Ilie Oană".”, terminând sezonul 2011-2012 pe locul 14.
Sezonul 2012-2013 avea sa fie cel mai fructuos sezon pentru Petrolul Ploiești din ultimii 47 ani. Beneficiind atât de o infuzie de capital din partea noului sponsor, dar și de aportul fanaticilor fani ploieșteni, clubul reușește să termine pe locul 3 în clasamentul din acea ediție a ligii I, cu următoarea linie de rezultate: 16 victorii, 14 egaluri și doar 4 înfrângeri din 34 de meciuri jucate. Poziția din clasament îi garantează Petrolului revenirea după 18 ani într-o competiție europeană, pentru prima oară în noul format, Europa League. În paralel cu parcursul bun din campionat, Petrolul reușește un sezon excelent de cupă, reușind să cucerească trofeul după ce a învins-o în finală pe CFR Cluj cu scorul de 1-0, în fața a aproximativ 33000 de fani prahoveni, stabilind un nou record pentru deplasările efectuate vreodată de fanii vreunei echipe de fotbal din România .
Site realizat de Buzea Constantin-Valentin